Cabana Mălăiești – Vârful Omu, prin Hornul Mare al Mălăieștilor!

8 – 9 septembrie 2018

Traseu: Ziua 1 – Buşteni (885 m) – Căminul Alpin (925 m) – Plaiul Munticelu – Poiana Coştilei (1310 m) – Poiana Văii Cerbului – Poiana Pichetul Roşu (1445 m) – Poiana Bucșoiu – La Prepeleac (1750 m) – Traseul Take Ionescu – Cabana Mălăieşti (1720 m).

Ziua 2 – Cabana Mălăiești (1720 m) – Valea Mălăiești – Hornul Mare al Mălăieștilor – Vârful Omu (2505 m) – Valea Cerbului – Poiana Văii Cerbului – Poiana Coștilei (1310 m) – Plaiul Munticelu – Căminul Alpin (925 m) – Bușteni (885 m)

Am fost la Vârful Omu, pe două trasee diferite până acum, și fiind destul de numeroase traseele spre acest vârf, de data asta am ales varianta de la Cabana Mălăiești. Plecarea are loc sâmbătă dimineață, la ora 7 din Gara de Nord, din București, cu destinația Bușteni.

Camera ascunsă 😀

      Grupul era format din 10 persoane, plus încă 2 ce ni s-au alăturat din Bușteni, deci 12 drumeți, un grup destul de mare. Ajungem destul de repede, și pornim la drum. Cum ieșim din gară, facem dreapta, traversăm pe sus strada (regulamentar pe scările din Bușteni), și în 15 – 20 de minute, ajungem la Căminul Alpin (925 m). Traseul este marcat  cu triunghi roșu, și găsim plăcuța informativă, imediat cum ieșim din gară.

Căminul Alpin din Bușteni

      Odată ajunși aici, intrăm imediat pe traseu, pe poteca ce ne invită în Plaiul Munticelu. După aproximativ 45 minute – o oră, ajungem în punctul numit „La Măsurătoarea Urşilor” (1310 m), de unde vedem poteca ce merge spre Valea Albă și spre Vârful Coștila (acest traseu fiind nemarcat). Mergând mai departe, traversăm Valea Coștilei, urmată imediat de Valea Gălbenelelor, și ajungem în largul luminiș din Poiana Coștilei (1310 m). Până aici, am făcut aproximativ 2 ore, de jos, din Bușteni.

Mă gândeam, înainte să plec, că o să traversăm mai multe poieni, până o să ajungem în zona înaltă, că o să avem prezente culorile toamnei (deși nu era chiar toamna)…și parcă numai gândul acesta, mă făcea să fiu nerăbdător să fiu pe munte, să fiu acolo. Era a nu știu câta oară când mergeam în Bucegi, dar tot abia așteptam, de parcă n-am mai fost înainte. Bine, pe traseul acesta n-am mai fost. Am mai fost la Mălăiești, dar prin altă parte.

Traseul era unul parcă de poveste, mergeam pe la poalele munților…pe la poalele Coștilei, Morarului, Bucșoiului, vremea era una foarte bună, iar poienile în care ieșeam din când în când, atunci când traseul ne scoteam din pădure, dădeau un farmec aparte frumuseții zonei. Ne opream aproape în fiecare poiană, să admirăm vârfurile stâncoase ce se vedeau sau culorile specifice toamnei, prezente peste tot în jurul nostru.

      Poiana Coștilei se află chiar la poalele munților, și este un loc mirific unde poți admira muntele impozant ce se afla parcă la o aruncătura de băț și unde poți face un popas în luminișul larg. Cum ziceam și mai devreme, deasupra pădurii se înalţă următoarele: Vârful Santinela Văii Cerbului, iar în fundal, abruptul Coştilei, Valea Mălinului şi marele perete al Crestei Gălbinelelor.

Imediat după Poiana Coștilei, ajungem în Poiana Văii Cerbului, unde întâlnim prima intersecție de trasee, și anume, spre stânga, spre munte adică, merge traseul ce urcă prin Valea Cerbului (pe aici o să ne întoarcem a doua zi), și ajunge la Vârful Omu. Deja după ce trecem de această poiană, următorul popas avea să fiu în Poiana Pichetul Roșu. Aici era a doua intersecție de trasee, acestea mergând spre Cabana Poiana Izvoarelor (dungă roșie), Cabana Diham (punct roșu) și cel pe care mergem noi, spre La Prepeleac. Până în Poiana Bucșoiu se merge pe triunghi roșu, după care începe traseul numit Take Ionescu (dungă roșie). Până la Pichetul Roșu facem aproximativ 3 ore.

Poiana Coștilei

Un moment de odihnă în Poiana Pichetul Roșu

De la Pichetul Roşu traseul continuă pe sub abruptul Bucşoiului şi traversează mai multe vâlcele, întâlnim și portiuni mai dificile, dar nu ceva deosebit. Este totuși destul de domol și în 30-40 de minute ajungem în Poiana Bucşoiului. Continuăm traseul și ajungem în Valea Bucșoiului, unde ne oprim să facem niște poze. Am mai văzut că poartă denumirea de Valea Seacă a Bucșoiului; aceasta se află între Bucșoiul Mic și Bucșoiul Mare. Această vale este una destul de sălbatică și greu de parcurs. De asemenea, nu exista traseu marcat, pentru cine dorește să o străbată, iar în partea superioară a văii, aceasta devine mai înclinată, deci devine și mai greu de parcurs.

Dacă privim invers, nu spre Valea Bucșoiului, ci spre munții vecini, putem să vedem Masivul Postăvaru și Masivul Piatra Mare, și spre Cabana Diham. Plecăm spre zona numită La Prepeleac, acolo urma să facem un popas, să mâncăm ceva, că după ce trecem de zona respectivă, intrăm în ultima parte a traseului, și ajungem la Cabana Mălăiești.

Valea Seacă a Bucșoiului – Bucșoiul Mic (stânga) – Bucșoiul Mare (dreapta)

Turist 😀

      Mergem mai departe, trecem de Valea Rea și urcăm în Şaua Mălăieşti / La Prepeleac (1780 m). Aici ne intersectăm cu traseul ce merge spre Vârful Bucșoiul Mare (2492 m), pe traseul Friedrich Deubel, și care ajunge în Șaua Bucșoiului și după la Vârful Omu. Probabil o sa urc și pe acolo, cu altă ocazie.

Dar până una alta, surpriză unde ne-am oprit să facem popas, la La Prepeleac, au apărut și doi căței! Și așa mă gândisem că de data asta n-am întâmpinat vreunul la începutul traseului, că știam că la Mălăiești sunt. Le-am dat de mâncare normal 😀 Ne-am întâlnit și cu alți turiști în această zonă. De aici, nu mai aveam foarte mult până la destinație. Era un soare pronunțat, ne bucuram de această vreme. Plecăm la drum, și urmează o mică porțiune cu podețe și lanțuri, dar nu ceva greu de trecut, doar că dacă te uitai în dreapta era prăpastie…dar de ce să te uiți?! Eu mă gândeam la altceva…oare vin și cățeii cu noi? Eu așa speram. De obicei, sau mai bine zis, mereu când le-am dat de mâncare câinilor pe trasee, au venit după mine, dar aici…dacă poteca era un pic mai îngustă în această parte a traseului, m-am gândit că poate…nu vin cu noi. Dar 😀 i-am văzut în spate, deci veneau și ei. Mă bucurasem.

Saluuuut!

Se văd Munții Baiului – pe fundal

Masivul Postăvaru (stânga) și Masivul Piatra Mare (dreapta)

Postăvaru’

Ultima poiană…înainte de cabană

      După ce trecem de partea cu lanțuri, mai urmează un poduleț în pădure, dar deja zărim undeva în față Cabana Mălăiești. Tot de aici, vedem și Culmea Padina Crucii, cu vârful cu același nume, ușor de recunoscut, având o cruce în vârf. Imediat ce ieșim din pădure, intrăm în căldarea inferioară a Văii Mălăiești, unde se află și cabana. Din pădure deja auzeam zgomote, voci…vremea bună a făcut ca la cabană să fie multă lume. Așa că după vreo 7 ore de când am plecat, adică pe la ora 16 fără câteva minute, ajungem la Cabana Mălăiești. Bineînțeles, la cabană, ne-a întâmpinat câinele (ciobănesc mioritic), pe care îl știam de data trecută când fusesem aici (în februarie).

      Cabana Mălăiești se află în căldarea inferioară a Văii Mălăiești, la altitudinea de 1720 m, sub creasta zimțată a Padinei Crucii, străjuită de impunătorul Masiv Bucșoiu, în partea nordică a Munților Bucegi. Cabana Mălăiești este un loc de odihnă, de adapost, pentru cei care vin să iși reîncarce bateriile după drumul lung ce duce până in această vale pitorească, dar care merită din plin.

Către Mălăiești vin 3 trasee principale: unul (cel pe care am venit noi) din Bușteni, unul dinspre Râsnov, iar altul dinpre Cabana Diham (care se poate începe din Bușteni sau Predeal). De asemenea, de la cabană pleacă alte 2 trasee spre Vârful Omu, sau un altul spre Lacul și Culmea Țigănești.

Am intrat în cabană, ne-am cazat, am mâncat ceva, iar după toate aceste lucruri, m-am gândit că dacă tot am ajuns destul de devreme aici, să urcăm spre Lacul Țigănești și spre Vârful Padina Crucii. Nu era chiar un plan stabilit, urma să vedem sus, când ajungem. Plecăm doar 4 dintre noi, restul au ales să rămână să se relaxeze la cabană.

Undeva în Valea Țigănești

Culmea Țigănești

       Lacul Țigănești este un lac glaciar din Munții Bucegi, fiind situat la 2050 m altitudine. Este unul dintre cele mai mici lacuri glaciare, dar acest aspect nu are o importanță foarte mare, fiind singurul de acest fel din Bucegi.

Și începem traseul, pe dungă galbenă, chiar din spatele cabanei. Urcarea este una destul de pronunțată și abruptă, dar se poate urca fără probleme. Destul de repede ajungem sus, pe Padina Crucii, vârful fiind în dreapta noastră, la 5 minute de mers, sau mai puțin. Până aici am făcut destul de puțin, circa 30 de minute. Am zis, hai să mergem la lac, poate la cruce la întoarcere, dar am avut parte de o surpriză. Pe plăcuță scria 2 – 2 ore jumătate până la Lacul Țigănești, dar aveam deja o oră și ceva de mers, și nici măcar nu ajunsesem la lac. M-am uitat pe hartă și am văzut că ar fi trebuit să urcăm o culme (Țigănești), dar fiindcă soarele se pregătea să se retragă, am zis că mai bine ne întoarcem la cabană, și revenim cu altă ocazie aici. Am văzut totuși Șaua Hornurilor, Fereastra Țigănești și Hornul Țigănești; erau cam acoperite de nor, dar asta am dedus că ar trebui să fie acolo.

La întoarcere, ca să nu zicem că am urcat degeaba, am fost la Padina Crucii (1897 m), unde oricum priveliștea era una foarte frumoasă. Se vedeau foarte bine Postăvaru și Piatra Mare. După ce am făcut și niște poze, am revenit la cabană. A doua zi, plecam pe traseu destul de devreme, deci oricum trebuia să ne și odihnim. Noaptea a început și să plouă, nu prea erau semne bune, legat de a doua zi, dar am zis că o să vedem cum o să fie dimineață.

Padina Crucii (1897 m)

Frăguțe

      A doua zi, m-am trezit destul de devreme, cum fac de obicei, și am ieșit în curte (cum îmi place mie să îi zic, spațiului din fața cabanei), și am rămas surprins…. Acum un jumătate de an când am mai fost aici, aveau câine ca al meu, iar acum…am văzut din nou că aveau, tot aceeași rasa, o fetiță. O cheamă Bella, și este Ciobănesc de Berna. Deci ce a urmat…este prevezibil :)) am stat afară, am încercat să mă joc cu ea, dar cunoscând rasa, și că este fricoasă, știam ca nu am mari șanse. Totuși, cei de la cabană, le-au dat drumul câinilor să alerge prin zona cabanei, și a fost de ajuns! Erau 3 femele și un mascul, mai multe rase, drăguți toți. Mi-au spus, de la cabană, că are 11 luni, oricum se vedea că e pui 😀 M-am jucat un pic cu ei, peste noapte au rămas și cei doi câini, care au venit cu noi de la La Prepeleac, dar speram cumva să rămână aici la cabană, că poate vremea nu avea să fie prea prietenoasă și îmi făceam griji. Până la urmă, au rămas la cabană.

Dimineața pe Valea Mălăiești

Joacă 😀

Bella – Ciobănesc de Berna

Am căzut de acord să plecăm pe traseu pe la 8 și jumătate, că la 8 deschideau, și voiam să mâncăm ceva. Era cam nor, și m-am gândit să alegem varianta prin Hornul Mare. Părea că o să plouă, nu prea voiam să mergem pe Brâna Caprelor, în condițiile astea. Acestea fiind spuse, ne-am pregătit pelerinele, în caz că ploaia are de gând să apară, și am pornit la drum. Zona aceasta era nouă pentru mine, așa că…eram impresionat de stâncile din Căldarea Mălăiești. Urma să urcăm spre partea superioară a căldării.

Plecăm la drum și privind înapoi, putem să vedem cum rămâne în spate cabana, așezată frumos între pereții stâncoși ai Padinei Crucii și ai Bucșoiului Mare, și cum se conturează deja Valea Mălăiești și căldarea cu același nume. De asemenea, după ce avansăm puțin, putem observa de aproape un perete stâncos, ca un turn, și anume Turnul Mare al Mălăieștilor, sau cum am mai citit, Bisericuța Mălăiești. Pe el se găsesc și câteva trasee de alpinism.

Odată ajunși la intersecția celor două trasee, pe care putem ajunge la Vârful Omu, avem o vedere de ansamblu față de ce urmează. Cele două variante, din acest punct, sunt ori prin Hornul Mare al Mălăieștilor, chiar pe firul văii, pe unde este și poteca de vară, sau pe Brâna Caprelor, potecă ce incinge muntele Bucșoiu, ajunge pe Vârful Bucșoiu Mare și după la vărful și cabana Omu. Noi o să alegem varianta prin Hornul Mare. Imediat după ce pornim la drum, vedem câteva capre negre, și când m-am dus mai aproape (nu prea aproape, că se sperie ușor), am văzut ca erau mai multe de fapt.

Valea Mălăiești

Turnul Mare al Mălăieștilor

Capre negre 😀

Așa ne întâmpină traseul spre Hornul Mare

Spre Hornul Mare

Urcarea pe horn

Vremea devenise deja destul de urâtă, eram într-un nor, ceață, tot tacâmul aș putea zice. Traseul continuă cu o urcare mai pronunțată, până într-un punct, unde se desprinde spre stânga, o potecă de vară, și spre dreapta, poteca de iarnă. Cumva, aici…cred că am ales prost. Am zis, hai să merge în dreapta, pe poteca de iarnă. Totuși, în capul meu, am avut o logică, m-am gândit că dacă este potecă de iarnă, nu are cu ce să fie periculoasă acum, în primul rând, iar în al doilea rând, am văzut că dacă urcam pe acolo ieșeam într-un punct de întânire al mai multor traseeu, în Curmătura Hornurilor. Așa că, am pornit la drum. A urmat una dintre cele mai grele porțiuni de pe vreun traseu, parcurs de mine. Dat fiind faptul că era ceață și nu vedeam în față aproape deloc, și bolovanii pe care urcam (unii mari), erau și un pic umezi, trebuia să fii foarte atent. Nu m-am simțit foarte confortabil pe acolo, dar nu ai ce să faci, mergi mai departe. Cu atenție am ajuns sus, am trecut de urcarea aceasta. În general, e bine să nu te uiți în spate, dacă urci pe aici, trebuie să pășesti cu grijă, și nu are ce să nu fie bine. Sunt și ceva cabluri, să te ții de ele, pe scurte porțiuni, dar sunt utile. După ce trecem de urcarea din Hornurile Mălaieștilor, și ajungem sus, în Șaua Hornurilor (2311 m), până la Vârful Omu, se mai fac 15 minute.

Alesesem varianta asta, că m-am gândit ca de sus, din șa, o să avem peisaje…dar pe vremea asta, nu vedeam la 2 metri în fața mea. Așa că neavând ce admira de aici, mergem spre Omu. De aici, într-adevăr pornesc mai multe trasee, spre Omu, spre Țigănești, spre Valea Gaura, spre localitatea Poarta, etc.

Trasee spre Omu

      În timp ce mergeam spre Omu, mă gândeam, oare o să prind și eu vreodată vreme bună, când vin pe acest vârf?! din 4 vizite, doar într-una a fost senin. Era cam ora 11:30 când am ajuns la Omu. Intrăm în cabană, era destul devreme, bem un ceai, mâncăm o ciorbă, fiecare cum vrea. Am zis că dacă tot am ajuns aici, să mergem și la celelalte două vârfuri de peste 2500 m din apropiere, și anume Bucura Dumbravă (2503 m) și Capul Morarului (2501 m, nu știu dacă este sau nu catalogat drept vârf, dar eu l-am adăugat pe lista mea). Oricum am mai fost pe ele, dar erau și alte persoane ce doreau să meargă, așa că ne-am dus. Am tot vorbit de Vârful Omu, în alte ture și articole, deci mare lucru nu o să mai spun, mai ales că vremea era una urâtă, peisaje nu aveam….erau undeva la 2 – 3 grade, probabil se simțeau cu minus. Și când te gândești că în ziua precedentă, a fost numai soare pe traseu, spre Cabana Mălăiești.

Vârful Bucura Dumbravă

Toată trupa!

      La ora 1 am luat-o din loc. Din nou, am ales să mergem pe un traseu, pe care eu nu am mai fost, și anume cunoscutul traseu de pe Valea Cerbului. Știam că pe vreme nefavorabilă, poate fi un pic dificil, dar ne descurcam noi. De aici, de unde începe traseul, până în Poiana Văii Cerbului, prin care am trecut ieri, și am văzut de unde vine traseul de sus, de la Omu, se fac cam 2 ore jumate – 3 ore. De la Cabana Omu se coboară direct spre SE, în căldarea superioară a Văii Cerbului. Această vale este considerată ca fiind cel mai rapid traseu, de la Omu spre Bușteni.

Valea Cerbului

Acele Morarului

      Valea Cerbului este o vale glaciară lungă, lipsită de dificultăţi, relativ odihnitoare pentru că panta medie este destul de redusă, singura porţiune majoră cu pantă mare fiind amfiteatrul căldării superioare, adică imediat cum pleci dinspre Vârful Omu. Căldarea superioare este situată sub Colții Obârșiei, Vârful Găvanele, Culmea Bucura, Vârful Omu și Culmea Morarului.

Căldarea superioară fiind înconjurată de pereți impunători de stâncă, te simți ca și cum ești într-o fortăreață, doar că una mare, și de piatră. Coborârea începe abrupt, în serpentine. Pereți de stâncă abrupți mărginesc valea. Masivul Moraru constituie versantul stâng al văii Cerbului, iar masivul Coștila, versantul drept. În timp ce coborâm, trecem de pe un versant pe altul, de câteva ori, prin mai multe porțiuni cu stânci, până când ajungem în zone cu jnepăniș, și apoi cu poieni. La un moment dat, trebuie să fii atent, că traseul se duce în jos, chiar la baza văii, pentru a trece din nou spre versantul stâng al Morarului, iar dacă nu ești atent, mergi în față și trebuie să te întorci. În continuare, coborâm câteva trepte stâncoase prin canionul îngust numit „La numărătoarea oilor”.

După ce trecem de pragurile superioare ale văii, ajungem în zona poienilor și trecem pe rând prin Poiana Priponului, Poiana Urzicii, Poarta Văii Cerbului și într-un final ajungem în Poiana Văii Cerbului. Era genul acela de coborâre care nu se mai termina, de părea că suntem aproape dar tot mai dura un pic. Și când am început coborârea de pe Valea Cerbului, era tot nor și ceață, dar asta nu a durat decât până ce am avansat un pic, și s-au deschis peisaje superbe, către Acele Morarulului, pereții stâncoși ai Coștilei și Morarului, și se vedea chiar și orașul Bușteni, dar și valea în sine, strălucea de frumesețe. Ajunși la intersecția cu traseul, pe care am urcat ieri, mai aveam o opțiune să ieșim spre drumul forestier Valea Cerbului, și spre Gura Diham, dar am ales același traseu ca ieri.

Cam aici ne incheiem aventura de 2 zile, din Munții Bucegi. A fost o tură frumoasă, am fost în zone noi pentru mine, am pășit în zona nordică a masivului Bucegi, și chiar dacă nu am avut cea mai bună vreme, în prima parte din a doua zi, muntele m-a învățat că trebuie să ma adaptez la el „acasă”, și să mă bucur de toate frumusețile sale, indiferent de vreme!

Pe data viitoare!